EREZIA CAPODOPEREI DE TREI PARALE
Poezia-i arborele meu genealogic De pildă
azi îmi este bunic un epitet ceva mai zurliu
Iar bunică o metaforă pe cinste În mapă duc
Marea Neagră Pe valurile căreia am și scris
Ultimul poem de dragoste La prima oră ies
din oglinda conjugală ciufulit Însă cu tăcerile
foarte bine puse la punct Cafeaua pare să dicteze
deja gustul zilei al sinuciderii noastre cotidiene
Scârba mi se scurge de pe ochelarii de cal pe foia
imaculată ca autostrada bucurești-constanța
și retur Finis coronat hopus
Bădiță Mihai
Costel Zăgan
EREZIA RISCULUI DE A FI ROMÂN
Iar meseria mea este riscul de a fi
român Român nonstop Român fă
ră rest(uri) Cum se zice Ţigan sută
la sută Fără altă discriminare decât
poezia Poezia e cântecul meu de le
bădă Scripca digitală şi sufletul na
turist Mai albe-s decât zăpada Şi nea
mul meu e mai pur decât cristalul Ben
zina cristalul Iau foc imediat şi ard
mocăneşte toată viaţa
Costel Zăgan, EREZII DE-O CLIPĂ II
MORALA LUPULUI SĂTUL DE TOATE
Servesc copilăria îi execut toate
ordinile şi capriciile întocmai de
dimineaţa până iarăşi dimineaţa
şi când dorm şi când iubesc
şi mai ales când visez
voinţa mea pre limba copilăriei
şi când tac tot pe ea o ascult
bătrâne
spre posteritate fuga marş
n-ai înţeles culcat
iluzii pierdute la joasă înălţime
drepţi
se intonează imnul trei iezi cucuieţi
şi-acum urlă
ajunge
marş la loc
ordinile şi capriciile întocmai de
dimineaţa până iarăşi dimineaţa
şi când dorm şi când iubesc
şi mai ales când visez
voinţa mea pre limba copilăriei
şi când tac tot pe ea o ascult
bătrâne
spre posteritate fuga marş
n-ai înţeles culcat
iluzii pierdute la joasă înălţime
drepţi
se intonează imnul trei iezi cucuieţi
şi-acum urlă
ajunge
marş la loc
Costel Zăgan
EREZIA IMPOSTURII
Tragedia noastră cotidiană am ajuns niște împiedicați
moral vorbind De trăit probabil vor trăi așa urmașii ur
mașilor noștri Noi grăbiți din fire suntem doar niște îm
piedicați în propriile noastre idealuri Elanul nostru soci
al cultural sentimental ne împiedică să-l traducem în fapte
în practică socială cotidiană Gândim bine dar simțim prost
realitatea sau visul Între cuvinte gânduri și fapte s-au inter
pus niște ecrane psihologice Suntem o generație de deziluzi
onați de gradul trei Una vorbim alta gândim și cu totul altce
va înfăptuim Suntem sfâșiați nu doar social ci și psihic sufle
tește Se bucură de aceasta nu doar neprietenii ci și prințul de
culoare al acestei lumi Credința ne-a rămas undeva în urmă
Și nu mai avem timp s-o așteptăm E grav Aveam suflet pentru
că aveam timp Și nu invers vai din păcate Ne-am îngrijorat din
cauza timpului Și-am uitat totul Ne-am bucurat de Declinul Apu
sului Și n-am simțit propria noastră prăbușire socială și interioară
Nu mai există niciun fel de coeziune
Nu mai credem nici în propriile noastre forțe sau slăbiciuni
Nu ne mai iubim aproapele și nici pe noi înșine
Iubirea a dispărut dar nu ura indiferența i-a luat locul
Asistăm la moartea aproapelui nostru îmbălsămați în gerul indife
renței absolute Nu ne mai impresionează nimic Nici măcar cinismul
celorlalți sau al nostru Trăim ca niște cadavre ambulante Comunicăm
cu ceilalți doar prin simțuri și cinism Trăim în concubinaj cu
propriile noastre neveste Fericirea o abordăm ca pe un lucru furat
Ne e frică pur și simplu să fim fericiți sau triști
Am tras o fugă până-n Occident și nu ne-a plăcut
Nici Orientul nu-i mai breaz
Suntem răstigniți între cele patru puncte cardinale ale nehotărârii noastre
Ne uităm la proprii noștri copii ca la niște străini
Privim soarele și ne întunecăm
Nu suntem bineveniți nici în paradis nici în infern
Purgatoriul nostru e fără capăt și din fericire fără coadă Deziluzia e folosită
ca armă de nimicire în masă Suntem încurajați să ne deziluzionăm unii pe alții
Și ne descurcăm de minune Ne privim în oglindă și nu vedem pe nimeni Între noi
și imaginea noastră s-a căscat o prăpastie Un gol istoric Cineva vrea să ne fure
destinul Propriul nostru mormânt va fi ocupat de-un intrus
Doamne iartă-l și ajută-l
moral vorbind De trăit probabil vor trăi așa urmașii ur
mașilor noștri Noi grăbiți din fire suntem doar niște îm
piedicați în propriile noastre idealuri Elanul nostru soci
al cultural sentimental ne împiedică să-l traducem în fapte
în practică socială cotidiană Gândim bine dar simțim prost
realitatea sau visul Între cuvinte gânduri și fapte s-au inter
pus niște ecrane psihologice Suntem o generație de deziluzi
onați de gradul trei Una vorbim alta gândim și cu totul altce
va înfăptuim Suntem sfâșiați nu doar social ci și psihic sufle
tește Se bucură de aceasta nu doar neprietenii ci și prințul de
culoare al acestei lumi Credința ne-a rămas undeva în urmă
Și nu mai avem timp s-o așteptăm E grav Aveam suflet pentru
că aveam timp Și nu invers vai din păcate Ne-am îngrijorat din
cauza timpului Și-am uitat totul Ne-am bucurat de Declinul Apu
sului Și n-am simțit propria noastră prăbușire socială și interioară
Nu mai există niciun fel de coeziune
Nu mai credem nici în propriile noastre forțe sau slăbiciuni
Nu ne mai iubim aproapele și nici pe noi înșine
Iubirea a dispărut dar nu ura indiferența i-a luat locul
Asistăm la moartea aproapelui nostru îmbălsămați în gerul indife
renței absolute Nu ne mai impresionează nimic Nici măcar cinismul
celorlalți sau al nostru Trăim ca niște cadavre ambulante Comunicăm
cu ceilalți doar prin simțuri și cinism Trăim în concubinaj cu
propriile noastre neveste Fericirea o abordăm ca pe un lucru furat
Ne e frică pur și simplu să fim fericiți sau triști
Am tras o fugă până-n Occident și nu ne-a plăcut
Nici Orientul nu-i mai breaz
Suntem răstigniți între cele patru puncte cardinale ale nehotărârii noastre
Ne uităm la proprii noștri copii ca la niște străini
Privim soarele și ne întunecăm
Nu suntem bineveniți nici în paradis nici în infern
Purgatoriul nostru e fără capăt și din fericire fără coadă Deziluzia e folosită
ca armă de nimicire în masă Suntem încurajați să ne deziluzionăm unii pe alții
Și ne descurcăm de minune Ne privim în oglindă și nu vedem pe nimeni Între noi
și imaginea noastră s-a căscat o prăpastie Un gol istoric Cineva vrea să ne fure
destinul Propriul nostru mormânt va fi ocupat de-un intrus
Doamne iartă-l și ajută-l
Costel Zăgan, EREZII DE-O CLIPĂ II
EREZIA LUI NU
Toată ziua lumea-i cu ochii și urechile
pe mine să nu care cumva să sar gar
dul condiției umane să nu care cumva
să tac mai tare decât ceilalți să nu care
cumva una să nu care cumva cealaltă
Însă eu îmi văd liniștit de treabă
în ferma mea de cuvinte și fantome
și nu mă pot abține
și noaptea-s fericit că-s român
Costel Zăgan, EREZII SECOND HAND, 2014
P
În "Fără categorie"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu